Special
L'aquila: o lecţie de 27
Autor:Daniela GHEȚU
Marti, 15 Ianuarie 2013

În 2012, asigurările de locuinţe au devenit un subiect de interes pentru presa italiană: preţuri, furnizori, condiţii de asigurare şi chiar o dezbatere pe mar­ginea ideii de asigurare obligatorie a locuinţelor. Ce a determinat un astfel de interes într-o ţară în care cuprinderea în asigurare a locuinţelor se află la cel mai scăzut nivel dintre ţările industrializate şi unde asigurările pentru riscul de catastrofă lipsesc din oferta  multor asigurători importanţi? Schimbarea a început în urmă cu trei ani, când un seism de 6,3 grade pe scara Mercalli a schimbat pentru totdeauna, în 27 de secunde, soarta oraşului L’ Aquila.

De ce „cazul” L’Aquila?
Un seism cu intensitatea de 6,3 grade Mercalli, precum cel care a lovit L’Aquila în noaptea de 6 aprilie 2009, nu intră, de regulă, în categoria evenimentelor catastrofale. Şi totuşi ... cauze “istorice” au făcut ca în aprilie 2009 slăbiciunile administraţiei publice, realităţile culturale şi furia naturii să se suprapună, generând efecte tragice.
Bilanţul cutremurului, dispro­porţionat faţă de dimensiunile sale fizice - 309 de morţi, 1.600 răniţi, peste 40.000 de persoane rămase fără adăpost, distrugerea centrului istoric al oraşului L’Aquila şi a unor suburbii -, a atras atenţia asupra unor slăbiciuni fatale ale sistemului de prevenţie şi reacţie în caz de catrastrofă naturală, ca şi asupra necesităţii unui program naţional de asigurare pentru riscuri catastrofale.
Rezumând în câteva rânduri motivele acestei disproporţii între cauze şi efecte, putem enumera:

  • vulnerabilitatea ridicată a oraşului faţă de riscul seismic, dată de specificul său medieval – un număr ridicat de construcţii foarte vechi, fără structură de rezistenţă, erau folosite ca locuinţe sau sedii de firme, magazine etc;
  • ciudata “indiferenţă” a autorită­ţilor faţă de riscul seismic, care – într-un oraş amplasat în zona de cel mai înalt risc de cutremur din Italia, au părut să ignore decenii de-a rândul atât experienţele istorice, cât şi informaţiile ştiinţifice de actualitate;
  • deficienţele evidente ale sistemului de management al riscului, din care putem enumera: instituţii vitale au fost găzduite în sedii „istorice”, insuficient protejate faţă de riscul seismic; populaţia nu a fost instruită cu privire la măsurile de protecţie adecvate în caz de seism; nu s-au realizat expertize tehnice ale clădirilor vechi, fără structură de rezistenţă, utilizate ca locuinţe de mii de aquilani etc;
  • deficienţele de comunicare, care au făcut ca locuitorii să nu înţeleagă corect expunerea şi vulnerabilitatea oraşului la riscul seismic.

Aceste caracteristici nu sunt proprii numai oraşului L’Aquila, ci sunt mai de­grabă expresia unei atitudini generale faţă de riscul de catastrofă naturală manifestată în Italia. Din nefericire, în cazul capitalei regiunii Abruzzo, ele s-au însumat, cu efecte dramatice, su­pra­­punându-se şi altor factori de risc prezenţi în toată ţara.
În Italia, riscul seismic face parte din viaţa de zi cu zi. Mici mişcări seismice pigmentează realitatea cotidiană, fără a se solda însă cu victime omeneşti sau pagube materiale. Istoria consemnează însă şi câteva cutremure devastatoare. Cu toate acestea, preocuparea administraţiilor italiene faţă de riscul seismic a fost mai degrabă sporadică, de obicei catalizată de producerea unui seism important. Această atitudine s-a manifestat mai bine de un secol faţă de aspecte care, bine gestionate, ar fi putut salva L’Aquila. Iată câteva exemple:
Calitatea construcţiilor: primele standarde de proiectare antiseismică au fost introduse în 1908, după cutremurul din Messina, dar abia după experienţa seismului din L’Aquila au fost adoptate, în regim de urgenţă, standarde de construcţii care să acopere profilul seismic al întregii ţări şi să răspundă cerinţelor Eurocode 8. Dincolo de bâlbâielile birocratice, întârzierea are la origini în principal puternicul lobby al constructorilor, interesaţi să păstreze costuri reduse.
Mai mult, calitatea construcţiilor nu a răspuns, în multe cazuri, nici măcar standardelor existente, urmare a corupţiei din sistemul de control. Aşa se face că, deşi în general structurile de rezistenţă ale clădi­rilor noi s-au comportat bine, pereţii multor locuinţe din L’Aquila au fost pur şi simplu spulberaţi de cutremur din cauza execuţiei deficitare.
Siguranţa clădirilor publice: criteriul „rabatului maxim”, utilizat în atribuirea lucră­rilor de construcţie pentru clădirile publice a încurajat, împreună cu corupţia din sistem, executarea unor lucrări cât mai ieftine, de slabă calitate, pentru a compensa discount-urile mari oferite cu ocazia licitaţiilor. Ca urmare, unele dintre cele mai importante instituţii publice au devenit cvasi inoperante după producerea cutremurului din 2009, prin distrugerea sediilor. Este suficient să amintim două cazuri: Prefectura, adică instituţia care, potrivit legislaţiei italiene, trebuie să fie pivotul central în gestionarea stării de urgenţă, şi Spitalul regional San Salvadore, ambele găzduite în clădiri devastate de cutremur, deşi fuseseră recondiţionate recent.
În sfârşit, insuficienta dezvoltare a sistemului de intervenţie de urgenţă, lipsa unui program clar de acţiune, ca şi dependenţa aproape exclusivă de finanţele statului pentru reconstrucţie au avut un cuvânt greu de spus în gestionarea urmărilor seismului din 6 aprilie 2009.

Situat în centrul Italiei, L’Aquila este capitala Regiunii Abruzzo. Un labirint de străduţe înguste, mărginite de clădiri şi biserici baroce sau renascentiste, defineşte personalitatea acestui oraş vechi, ale cărui rădăcini medievale coboară până în secolul XIII. L’Aquila găzduieşte o renumită universitate, cu peste 20.000 de studenţi, academii de cinematografie, arte plastice şi muzică, precum şi numeroase instituţii culturale de prestigiu – un teatru de repertoriu, orchestra simfonică etc., care conferă oraşului o puternică amprentă culturală.
De altfel, viaţa universitară şi culturală, ca şi zestrea arhitectonică cu totul deosebită şi oportunităţile pentru practicarea sporturilor de iarnă, sunt principalele „industrii” care susţin economia oraşului şi dau de lucru celor 75.000 de locuitori ai săi.
Cutremurele au marcat în mod repe­tat istoria oraşului, favorizate de aşezarea acestuia pe un străvechi fund de lac care amplifică activitatea seismică. Istoria con­semnează cel puţin 9 evenimente majore în ultima jumătate de mileniu, dintre care cel mai puternic a avut loc în iulie 1786, soldându-se cu  peste 6.000 de victime. Cel mai recent seism major, înainte de 2009, cu o magnitudine de peste 5 grade Mercalli, a avut loc în 1958.

30% din clădirile comerciale sunt asigurate

10% din apartamente sunt asigurate

Daune, asistenţă şi reconstrucţie
Potrivit estimărilor Guvernului italian, daunele totale depăşesc 10 miliarde euro, din care circa 3,5 miliarde euro reprezintă daunele suferite de patrimoniul cultural al oraşului.
Fondul European de Solidaritate a alocat Italiei suma de 493,7 milioane euro, cel mai substanţial ajutor din istoria instituţiei. Câteva guverne străine şi-au asumat sarcina de a contribui la refacerea unor monumente arhitectonice importante. Totuşi, “greul” efortului de reconstrucţie a rămas exclusiv în seama Guvernului italian. Până în acest moment, cheltuielile publice pentru intervenţii de urgenţă şi reconstrucţie se ridică la aprox. 5 miliade euro, total din care numai 10% a fost acoperit de ajutorul internaţional şi donaţii. Până la finalizarea lucrărilor suma va fi dublată.
Din cei 48.000 de sinistraţi înregistraţi iniţial, circa 11.000 de per­soa­ne locuiesc încă în structuri provizorii. Statul italian a cheltuit numai în primele 18 luni dupa eveniment, în medie, pentru fiecare sinistrat, peste 23.000 euro. Printre altele, s-a construit un parc de circa 5.000 de unităţi locative permanente şi câteva sute de locuinţe provizorii. Sume importante au fost alocate cu prioritate pentru reabilitarea cămi­nelor studenţeşti, şcolilor şi clădirilor universitare distruse, astfel încât una dintre principalele activităţi de care depinde economia oraşului - învăţământul -, să poată continua.
 “Zona Rossa” din L’Aquila – perimetru închis accesului public, şi care cuprinde zona istorică a oraşului distrusă de seism -, este formată şi astăzi dintr-un ansamblu de clădiri „rănite”, parte ranforsate cu structuri metalice de susţinere, parte încă aglome­rate de moloz.

Absentele... asigurări
Daunele asigurate reprezintă mai puţin de 2% din total - circa 200 milioane euro. Italia are una dintre cele mai reduse rate de penetrare a asigurărilor pentru seism dintre toate ţările industrializate expuse la acest risc, afirmă Lucia BEVERE, Senior Catastrophe Data Analyst, SWISS Re. Printre motivele acestei stări de fapt este şi acela că primele pentru asigurările de proprie­tate sunt supuse unei taxe de 22,25%, una dintre cele mai înalte din Europa. În plus, şi poate chiar un motiv  mai important, legislaţia existentă până recent a acreditat ideea că Guvernul îşi va asuma sarcina de a acoperi toate costurile de reconstrucţie, inclusiv pentru locuinţele personale şi infrastructură. În fapt, chiar după seismul din L’Aquila, guvernul Berlusconi a aprobat o lege prin care garanta 100% plata lucrărilor de reconstrucţie. În acest context, asigurările de locuinţe au ocupat în cel mai bun caz o poziţie marginală în oferta asigurătorilor locali, companii importante, cum ar fi GENERALI şi FONDIARIA-SAI, limitându-se la a asigura proprietăţi comerciale.
Potrivit unui material publicat recent de Caisse Centrale de Reassurance, rata de penetrare a asigurarilor pentru riscul de cutremur este de circa 10% pentru pro­prietăţile individuale şi 30% pentru cele comerciale. Condiţiile de subscriere sunt destul de restrictive, iar limitele de compensare sunt coborâte (în general 30% - 50% din totalul valorii asigurate, mai puţin o franşiză de 1-2%). Ca urmare, din totalul de circa 55 miliarde euro, daune produse de cutremure în Italia în ultimii 40 de ani, doar aprox. 2% a fost acoperit de asigurare.
Numai constrângerile bugetare impuse de grava criză economică în care se zbate Italia au făcut ca aşteptările foarte optimiste la adresa Guvernului să înceapă a fi puse sub semnul întrebării. În plus, atitudinea administraţiei s-a schimbat vizibil.

Pe cont propriu?
Un decret lege din mai 2012 abroga obligaţia statului de a acorda asistenţă financiară pentru reconstrucţia imobilelor proprietate privată. În acelaşi timp, decretul prevedea, la Articolul 2, elaborarea unor norme care să stimuleze asigurările private facultative pentru proprietăţi, inclusiv prin acordarea de deduceri fiscale.
În iulie 2012 însă, clasa politică a făcut un pas înapoi şi articolul 2 a fost eliminat din textul final al legii, astfel încât, din punct de vedere legal, situaţia de ansamblu nu s-a schimbat. Totuşi, există semnale că lucrurile nu vor rămâne aşa pentru mult timp.
Pe de o parte, autorităţile vorbesc tot mai frecvent despre necesitatea de a se institui un parteneriat public-privat pentru acoperirea prin asigurare a riscului de calamitate naturală. Lansată imediat după seismul din 2009 de Preşedintele ISVAP – autoritatea de supraveghere a asigurărilor -, Giancarlo GIANNINI, ideea a revenit în actualitate cu mai multă putere după dublul eveniment seismic din Emilia Romagna, din primăvara anului 2012. Lansarea unui proiect de acest tip, posibil structurat după modelul francez, este susţinută de numeroase entităţi, publice şi private, care sunt implicate în problematica gestionării riscului seismic. Principalul argument invocat este acela că 70% dintre locuinţele italiene sunt cvasi-neasigurabile, urmare a standardelor de construcţii deficitare şi a calităţii slabe a execuţiei. În regim facultativ, acest specific se traduce prin preţuri ale asigurării foarte mari sau chiar prin refuzul asigurătorilor de a prelua riscul. Ca urmare, o soluţie generalizată, care să diversifice riscul preluat în asigurare ţinând cont de profilul fiecărei regiuni şi să facă posibilă o limitare a preţului, prin implicarea statului ca garant, este mai mult decât dezirabilă. 
Când ar putea o astfel de soluţie deveni realitate? Greu de spus ... Toate părţile implicate susţin că premergător impunerii obligativităţii, autorităţile ar trebui să inventarieze fondul construit, expertizând clădirile pentru a aprecia corect vulnerabilitatea acestora. În paralel, norma­tivele de specia­litate şi controlul calităţii în construcţii trebuie îmbunătăţite. Derularea acestor operaţiuni ample şi costisitoare, ca şi negocierea soluţiei legale în sine, în condiţiile unui stat slăbit de criză şi sufocat de birocraţie, pot dura ani de zile.

Renaşterea prin cultură
Pentru L’Aquila, oraş cu o amprentă culturală puternică, recons­truc­ţia nu în­seamnă numai ziduri şi schele, ci şi recuperarea unui stil de viaţă dat de identitatea sa culturală.
În vara anului 2012 numeroase insti­tuţii artistice şi administrative au susţinut  „Şantierele Imaginaţiei”, un program cultural menit să readucă în atenţia publică L’Aquila, revitalizând faima sa de vechi centru artistic. Atelierele de creaţie muzicală şi teatrală la care au participat tineri artişti din întreaga Italie, au culminat cu montarea spectacolului shakesperian „Troilus şi Cresida”. Produs de teatrul regional TSA - el însuşi o victimă a seismului - , spectacolul a folosit  „decorul” oferit de ruinele îmbrăcate în schelele recons­trucţiei din Zona Rossa, deschisă accesului public numai pentru acest eveniment. Cultura este o resursă permanentă, pe care acum o folosim ca oamenii să-şi păstreze încre­derea, să ştie că Zona Rossa este încă vie, că oraşul va renaşte, explica Alessandro Preziosi (foto), Directorul Artistic al TSA.

Lecţia aquilană
Şi totuşi ... ce este de învăţat în urma seismului de la L’Aquila? Iată câteva puncte valabile oriunde în lume:

  • comunicarea cu privire la riscuri trebuie făcută în mod profesionist, astfel încât cetăţenii să înţeleagă corect vulnerabilitatea zonei în care trăiesc;
  • rolul oamenilor de ştiinţă trebuie să fie unul de consultanţă în cadrul unui program public coerent de pregătire pentru dezastru;
  • în evaluarea profilului de risc trebuie luat în considerare specificului local în materie de construcţii şi locuire;
  • orice program de reducere a riscului de dezastru trebuie să apeleze şi la componenta re/asigurărilor pentru a dispune rapid de resursele financiare necesare reconstrucţiei materiale;
  • asigurarea facultativă a proprietăţilor nu poate funcţiona eficient decât în tandem cu existenţa unor standarde de construcţii adecvate şi cu un program riguros de control al calităţii construcţiilor;
  • stimularea creşterii gradului de cuprindere în asigurare a locuinţelor şi pro­prietăţilor comerciale este o prioritate strategică;
  • reconstrucţia trebuie să urmărească dezvoltarea economică şi socială, ca şi recuperarea elementelor fundamentale ale specificului local şi menţinerea moralului.

Politica de comunicare a autorităţilor americane în cazul uraganului Sandy este un prim exemplu că lecţia “predată” de evenimentele de la L’Aquila a fost învăţată. Mai aproape de sursă, în Europa, atât Italia cât şi alte ţări mai au multe de făcut pentru ca drama acquilană să nu se mai repete.

DAUNE TOTALE: 10.200 mil.
DAUNE ASIGURATE: 200 mil.

Un proces  care nelinişteşte lumea ştiinţifică

În octombrie 2012, şase seismologi şi un oficial al Agenţiei pentru Protecţie Civilă au fost condamnaţi, în urma evenimentelor de la L’Aquila, la şase ani de închisoare pentru omor prin imprudenţă.
Receptat de lumea ştiinţifică ca o vânătoare de vrăji­toare şi un pre­cedent periculos pentru comunitatea ştiinţifică, procesul nu a condamnat în fapt incapacitatea oamenilor de ştiinţă de a pre­zice seismul, ci superficialitatea cu care a fost analizată şi tratată vulnerabilitatea zonei la riscul seismic şi lipsa unei comunicări clare, care să infor­meze corect publicul asupra riscului po­ten­ţial.
Încă din toamna anului 2008 activitatea seismică în zona L’Aquila s-a intensificat, sute cutremure de mică intensitate ţinând în tensiune populaţia. Cu puţin timp înainte de seism, Giampaolo GIULIANI, un tehnician angajat al Laboratorului Naţio­nal GRAN SASSO, a emis o predicţie elabo­rată pe baza unei teorii proprii privind creşterea emisiilor de gaz radon în perioa­dele premergătoare unui seism; neacre­ditată ştiinţific, teoria sa condusese anterior la un număr de alarme false şi a iritat autorităţile.
Convocaţi de Departamentul Protec­ţiei Civile în 31 martie 2009,  repre­zentanţii Co­mi­­siei “Riscurilor Majore”, seismologi reputaţi, au decis că nu există argumente ferme pentru a spune că seismele de mică intensitate înregistrate ar trebui considerate precursoare ale unui eveniment de mari dimensiuni. Publicul a primit o singură informaţie. Reprezentantul DPC a spus, citat de întreaga presă regio­nală, că nu există motive de îngrijorare, iar aquilanii au răsuflat uşuraţi. Informaţia era însă profund inexactă, mai degrabă rodul dorinţei autorităţilor de a calma spiritele.
În 6 aprilie 2009, la ora 3:32, un cutremur de 6,3 grade Mercalli, cu durata de 27”, a lovit oraşul L’Aquila şi împrejurimile sale, producând 309 victime, 1.600 răniţi şi lăsând fără adăpost mai bine de 40.000 persoane.

Surse: 1. ENSURE PROJECT; WP2 Rep.: Integration and Connection of Vulnerabilities; European Commission; 2. ENSURE PROJECT; WP3 Rep.: Vulnerabilities in Time and Space; European Commission; 3. La ricostruzione dei comuni del cratere aquilano; Relazione del Ministro Fabrizio Barca, Ministro per la Coesione Territoriale, 16 martie 2012; 4. Earthquake of 20 May 2012 in north-eastern Italy - Caisse Centrale de Reassurance, 22 May 2012; 5. Developing Catastrophe Insurance Market in the EU: Prerequisites for Success; Eugene N. Gurenko, Ph.D., CPCU, Are Lead Insurance Specialist, Oct 2011; 6. Presa italiană: Corriere del Veneto; Lettera 43; La Republica; www.AbruzzoWeb.it; 7. Linking strain and seismicity for earthquake hazard estimation; Canadian Seismic Research Network, ICLR Workshop

Acest articol este proprietatea Media XPRIMM si este protejat de legea drepturilor de autor.
In lipsa unui acord scris din partea Media XPRIMM, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol. Este necesara precizarea sursei si inserarea in mod vizibil a linkului articolului ( L'aquila: o lecţie de 27).

Comenteaza articolul

Nume*
Comentariu*
Pentru a valida comentariul, va rugam introduceti textul din imagine:

Ora de Risc

Bunurile sau viata? Ce isi asigura romanii?

Paul SWOBODA - Presedinte al Directoratului GRAWE Romania

Adina MANDOIU - Director de Marketing, PR si Comunicare, GRAWE Romania

Sergiu COSTACHE - Revista PRIMM Asigurari & Pensii


TOP Stiri 1asig

Revista PRIMM este realizata
cu sprijinul urmatoarelor companii
carora le multumim!