Pensii
Generaţia „aurită” sau despre necesitatea unei noi paradigme a pensiilor
Marti, 13 Iulie 2010

Prea bătrâni pentru rock-and-roll, prea tineri pentru dispariţie, aceasta pare să fie definiţia actuală a generaţiei Baby-Boomers, generaţie a cărei intrare pe piaţa muncii a alimentat creşterea economică rapidă, dar a cărei retragere din activitate dă frisoane guvernelor care trebuie să se gândească la plata pensiilor.

Vârstnicii creează tot felul de probleme în lumea de azi, mai ales pentru că refuză să moară atât de devreme pe cât obişnuiau înainte vreme, scria recent Ian HAYSOM, o binecunoscută personalitate a jurnalismului canadian. Şi, chiar dacă mulţi dintre ei pot să se poarte ca nişte puşti neastâmpăraţi, să înoate, să alerge sau să vâslească, au totuşi nevoie de proteze scumpe de şold, de medicamente subvenţionate şi de pensii costisitoare, explică cu un umor amar HAYSOM, concluzionând: Ne costă mult prea mult să-i menţinem rezonabil de sănătoşi, destul de „în formă şi solvabili financiar”.

Dincolo de umorul cinic al jurnalistului canadian, evenimentele ultimilor ani demonstrează că pensiile sunt un subiect din ce în ce mai dificil pentru guvernanţi, iar fenomenul de îmbătrânire a populaţiei se află chiar în miezul problemei.

O viaţă care se prelungeşte pâna la 80 – 90 de ani a încetat deja să mai fie o performanţă specială în multe regiuni ale lumii şi statisticile demografice demonstrează că în deceniile viitoare ne putem aştepta să vedem mult mai mulţi centenari. În fapt, în acest moment, un sfert din băieţii nou-născuţi şi o treime din fete au şanse reale de a atinge suta de ani. Pentru toate statele, acest fenomen înseamnă, dincolo de capitalul de înţelepciune şi experienţă ai cărui purtători sunt seniorii, o luptă acerbă pentru găsirea resurselor de finanţare necesare acoperirii costurilor sociale din ce în ce mai ridicate. În acest context, a face astfel încât toţi cetăţenii să muncească pentru un timp mai îndelungat pare să fie, cel puţin în parte, cheia problemei.

Retragerea timpurie din activitate va deveni, nu peste multă vreme, un adevărat lux, cu atât mai mult cu cât majoritatea sistemelor publice de pensii o va penaliza substanţial. La urma urmei, până acum câteva decenii, orice persoană se putea aştepta să mai trăiască, în medie, cam şapte ani după ieşirea la pensie. Astăzi, milioane de oameni petrec la pensie perioade care depăşesc 20 de ani, pentru că reglementările cu privire la vârsta de pensionare n-au ţinut pasul cu ritmul de creştere a longevităţii. Aşadar, dacă astăzi există o tendinţă generală de a impune vârste de pensionare mult mai ridicate decât în trecut, ele nu reprezintă, până la urmă, decât întoarcerea la regulile unui echilibru funcţional.

Când Baby-Boomers devin Golden Boomers

Generaţia Baby-Boomers este un termen generic utilizat pentru a desemna generaţia foarte numeroasă de copii născuţi după al Doilea Război Mondial, în perioada 1946 – 1964. Numai în SUA s-au născut în această perioadă 76 de milioane de copii, un vârf de natalitate nemaiîntâlnit după 1964. Creşterea demografică semnificativă determinată de această generaţie a avut efecte importante în economia mondială, contribuind în mod determinant la accelerarea creşterii economice şi a bunăstării cetăţenilor. Ca exemplu, în 2004, membrii generaţiei Baby-Boomers din Marea Britanie deţineau 80% din avuţia ţării, cumpărau 80% din maşinile de clasă superioară, 80% din oferta de croaziere turistice şi 50% din produsele cosmetice de întreţinere de calitate superioară. Baby-Boomers controlează 80% din activele financiare personale şi peste 50% din actuala putere de cumpărare individuală. Ei sunt responsabili pentru mai bine de jumătate din consumul personal şi cheltuiesc peste 500 milioane USD anual pentru călătorii şi vacanţe.

1 ianuarie 2011 este considerată data oficială începând de la care, treptat, membrii generaţiei Baby-Boomers devin Golden Boomers, retrăgându-se din activitatea profesională. Impactul acestui fenomen este privit cu îngrijorare din mai multe puncte de vedere, îmbătrânirea acestei generaţii, care n-a mai fost urmată de nicio altă generaţie comparabil de numeroasă, având capacitatea de a afecta puternic toate domeniile influenţate de structura demografică a populaţiei. Între acestea, opţiunile politice, obiceiurile de consum şi sustenabilitatea sistemelor publice de pensii.

Noua mantră: „Rămâneţi activi”

Cu siguranţă, nu există soluţii simple pentru problema pensiilor, nici la nivel politic, nici la nivel personal. Totuşi, una dintre ideile care par a soluţiona o parte a problemei, cel puţin la nivel individual, este aceea de a reduce insecuritatea veniturilor la pensie prin găsirea unei activităţi remunerate care să se prelungească dincolo de vârsta tradiţională de pensionare, mărind astfel perioada de economisire pentru pensie.

Nenumărate sunt vocile care argumentează în favoarea acestei idei, începând cu specialiştii Asociaţiei de la Geneva şi terminând cu editorialişti ai presei financiare. Principalele argumente se referă la faptul că, fiind mai longevivi, mai sănătoşi şi mai bine educaţi, seniorilor de astăzi n-ar trebui să le vină prea greu să-şi continue activitatea, chiar dacă vor alege o a doua carieră mai puţin solicitantă sau un program part-time. În plus, dincolo de beneficiile materiale evidente, menţinerea unei vieţi active are efecte pozitive de necontestat asupra sănătăţii psihice şi capacităţii mentale.

O dezbatere iniţiată în rândul cititorilor revistei The Economist, despre care Revista PRIMM v-a relatat în urmă cu un an, a arătat că foarte multe persoane vârstnice apreciază pozitiv ideea de a lucra până la o vârstă înaintată. Deşi motivaţiile sunt destul de nuanţate, mergând de la simpla necesitate de a câştiga bani, până la nevoia de comunicare şi integrare activă în viaţa socială, în ceea ce priveşte posibilităţile practice, cei mai mulţi cititori sunt de acord că prelungirea activităţii până la vârste mai înaintate este o linie de urmat mai ales pentru munca intelectuală. Cred că nu se poate pune la îndoială faptul că abilităţile fizice se reduc considerabil după o anumită vârstă, dar, în multe situaţii, cu precădere acolo unde experienţa, cunoştinţele sau înzestrarea conceptuală sunt importante, persoanele mai în vârstă pot încă aduce o contribuţie importantă. Un regim de muncă cu program redus sau flexibil ar fi foarte potrivit pentru ca mulţi angajaţi mai vârstnici să-şi poată continua activitatea cu succes, explică unul dintre participanţii la dezbatere.

Ca o confirmare, cele mai vii proteste la ideea creşterii vârstei standard de pensionare vin, în general, din partea persoanelor care practică meserii cu o componentă de efort fizic mai accentuată. Sunt bucătăreasă şi nu-mi doresc deloc să fiu obligată să mai petrec încă un număr bun de ani într-o bucătărie încinsă, spune o cititoare a ziarului britanic DailyMail, comentând la adresa intenţieiGuvernului britanic de a grăbi calendarul de creştere a vârstei de pensionare.

„Înapoi în vremea lui Dickens”

De altfel, atitudinea sindicatelor se raliază, în general, acestui punct de vedere, Marea Britanie confruntându-se recent cu un val de proteste sindicale furioase în legătură cu mărirea vârstei standard de pensionare. Marea Britanie este pe cale de a se întoarce la „vremurile lui Dickens”, obligându-şi cetăţenii să lucreze până la 70 de ani, au protestat, plini de furie, reprezentanţii sindicatelor britanice, scrie Mail Online. Pentru moment, este vorba numai de intenţia de a devansa data creşterii vârstei de pensionare, de la 65 de ani pentru bărbaţi şi 60 de ani pentru femei, la 66 de ani pentru ambele categorii, aduncând aceste modificări mai aproape cu circa un deceniu decât planurile iniţiale. În perspectivă însă, se discută despre ridicarea pragului vârstei de pensionare la 67 de ani, între 2034 şi 2036, şi apoi la 68 de ani, în perioada 2044 – 2046.

Steve WEBB, Ministrul Pensiilor, a declarat că ia în considerare chiar ideea de a ridica pragul vârstei de pensionare şi mai mult, în pas cu creşterea speranţei de viaţă, avertizând totodată că menţinerea actualei situaţii este în afara oricărei opţiuni posibile.

Pensionarea la 60 de ani va deveni o amintire pentru toţi cei care nu şi-au construit în timpul vieții active un cont serios de economii private pentru pensie, spune Laith KHALAF, analist financiar specializat în domeniul pensiilor la HARGREAVES LANSDOWN.

Pensiile suedeze şi secretul „plicului portocaliu”

În Suedia, valoarea pensiei depinde de speranţa de viaţă. Începând cu 1960, vârsta standard de pensionare a suedezilor a fost de 65 de ani, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. În 1995 au fost însă introduse o serie de schimbări radicale, care vor servi în curând de model şi pentru alte state europene.

Speranţa medie de viaţă a cetăţenilor suedezi este de 80 de ani, indiferent de sex, iar vârsta de pensionare este un criteriu determinant pentru cuantumul pensiei. De exemplu, un suedez care se pensionează la 61 de ani - ceea ce înseamnă că ar mai avea de trăit, în medie, 19 ani - va primi o pensie cu 25% mai mică decât dacă s-ar fi pensionat la 65 de ani. Pe de altă parte, cine decide să se pensioneze după vârsta de 65 de ani va primi o pensie sensibil mai mare.

Regula care a părut, până acum, de-a dreptul şocantă, este aceea că dimensiunea pensiei depinde de speranţa de viaţă şi de nivelul şomajului. Astfel, dacă speranţa de viaţă creşte, nivelul pensiei scade. Similar, un nivel ridicat al şomajului poate duce la scăderea pensiilor. De exemplu, pensiile au fost reduse cu 3% în 2010 şi este posibilă o nouă scădere şi în 2011, dacă dinamica economică nu se îmbunătăţeşte.

În fiecare an, salariaţii suedezii primesc un „plic portocaliu” care conţine toate informaţiile necesare despre situaţia curentă a sistemului de pensii şi despre pensia pe care o pot obţine, funcţie de vârsta la care se decid să se retragă din activitate.

În replică, repezentanţii sindicatelor susţin că, pentru muncitorii cu venituri mici, modificările anunţate înseamnă o condamnare clară la a munci până la prăbuşirea fizică, de vreme ce veniturile pe care le obţin nu le permit economisirea privată pentru pensie. În plus, mai spun ei, longevitatea este strâns legată de calitatea vieţii şi, ca urmare, înseamnă că păturile cele mai sărace vor fi din nou „sacrificate” ca să susţină un sistem de pensii al cărui dezechilibru este generat în primul rând de persoanele longevive, de regulă posesoare ale unui grad de bunăstare mult mai bun şi care le permite, la urma urmei, să se retragă din activitate mai devreme, indiferent cât de mari sunt penalizările pentru pensionarea anticipată. Cu alte cuvinte, în viziunea sindicală, exact longevivii care conduc la dezechilibrarea sistemului nu vor participa mai deloc la reechilibrarea lui printr-o viaţă activă mai lungă.

O coliziune „au ralenti”

Criza pensiilor, care se prefigurează, seamănă cu „o coliziune auto văzută cu încetinitorul”, avertizează experţii. Este un eşec condamnabil al politicienilor, care nu au reuşit să dezamorseze bomba cu ceas a sistemelor de pensii, iar acum riscă să lase milioane de contribuabili să-şi petreacă bătrâneţea în sărăcie, în timp ce viitorii plătitori de taxe vor avea de achitat o „factură” enormă pentru sectorul public de pensii. Pentru prea multe state din lume, declinul sistemului public de pensii – „nefinanţat”, de vreme ce guvernele nu constituie niciun fel de provizioane cu această destinaţie - se suprapune unei dezvoltări insuficiente a sectorului de pensii private. Pentru milioane de oameni, pregătirea pentru pensie începe să semene cu un accident văzut cu încetinitorul, spune Tom McPHAIL, Consilier financiar la HARGREAVES LANSDOWN. Securitatea financiară a pensionării se bazează astăzi, din păcate, ori pe niveluri nerealist de scăzute ale contribuţiilor la sistemele private, ori pe promisiuni nefondate pentru a căror îndeplinire vor trebui să se lupte generaţiile viitoare. În ambele cazuri, dificultăţile se înmagazinează pentru a exploda în viitor.

Un subiect care revine în discuţie adeseori este cel al poverii suplimentare pe care existenţa diferitelor modele de pensii speciale o aşază peste slăbiciunile deja acutizate ale sistemelor publice de pensii. De regulă, în cele mai multe ţări, este vorba despre drepturi de pensie foarte generoase, stabilite în dependenţă directă de nivelul ultimului salariu, nu de nivelul contribuţiei, pentru angajaţii sectorului public sau pentru anumite categorii din rândul acestora. Povara promisiunii unor beneficii nerealist de consistente pentru aceşti angajaţi va cădea pe umerii generaţiilor viitoare, inclusiv pe ai fiilor şi nepoţilor acestor angajaţi, spune McPHAIL.

Într-o dezbatere recentă pe marginea acestui subiect, în Marea Britanie, Nigel WATERSON, Purtător de cuvânt al Partidului Conservator, afirma: Datele de care dispunem ne arată că pensiile anumitor categorii de angajaţi publici sunt pur şi simplu nesustenabile. Nu numai că vom avea de-a face cu costuri prea mari ca să poată fi suportate de contribuabili, dar este profund nedrept din punct de vedere social ca angajaţii publici să se bucure în continuare, pe scară largă, de drepturi de pensie calculate funcţie de salariul final, în timp ce în sectorul privat acestea au devenit o adevărată raritate şi se aplică numai unei mulţimi extrem de restrânse de angajaţi cu totul speciali.

Când Otto von BISMARCK a introdus, în 1889, prima formă de pensionare pentru muncitorii în vârstă de peste 70 de ani, speranţa de viaţă în Prusia era de 45 de ani. În 1908, când LLOYD George a hotărât să plătească un ajutor cetăţenilor de peste 70 de ani, britanicii se puteau considera norocoşi dacă reuşeau să depăşească vârsta de 50 de ani. Ceva mai târziu, la instituirea primului sistem de asigurări sociale, în SUA, vârsta oficială de pensionare, de 65 de ani, depăşea cu 3 ani speranţa medie de viaţă a americanilor. Altfel spus, pensiile de stat au fost create ca să ofere un scurt amurg liniştit unui număr redus de longevivi („The end of retirement”, The Economist, iunie 2009).

Europa pensionară

În dezbaterea pe marginea subiectelor legate de pensii, nu de puţine ori, argumentele de ordin tehnic se lovesc, în drumul lor spre acceptarea publică, de o frână psihologică greu de contracarat: puterea exemplului unor ţări cu sisteme de pensii mai generoase. De altfel, dacă realităţile demografice şi tendinţele de evoluţie îngrijorătoare sunt comune tuturor ţărilor membre UE, situaţia actuală a pensiilor de stat este destul de neuniformă, nu atât în ceea ce priveşte vârsta standard de pensionare, cât în ceea ce priveşte reglementările cu privire la pensionarea anticipată şi, implicit, vârsta reală de pensionare. Astfel, în cele mai multe dintre ţările europene, vâsta legală de pensionare este de 65 de ani, cu unele excepţii, cum ar fi Grecia (58 de ani) şi Franţa (60 de ani), sau, la extrema opusă, Norvegia (67 de ani). Totuşi, date fiind oportunităţile diferite de pensionare anticipată, francezii se pensionează, în medie, puţin înainte de a împlini 59 de ani, în timp ce suedezii sau irlandezii lucrează până aproape de 66 de ani, iar portughezii si islandezii împing această limită către vârsta de 69 de ani.

În aceste condiţii, ţinând cont şi de varietatea şi dezvoltarea diferită a sistemelor de pensii private, chestiunea pensiilor devine din ce în ce mai greu de administrat la nivel european, având totodată potenţialul de a conduce la disensiuni între statele membre. Recentele proteste ale cetăţenilor germani, nemulţumiţi de efortul de ajutorare a Greciei, ţară cu un sistem de pensii mult mai generos, chiar dacă falimentar, sunt un bun exemplu în acest sens.

Un copil născut acum va plăti în contul datoriilor acumulate de sectorul pensiilor publice din Marea Britanie şi atunci când va avea 77 de ani. Guvernul este hotărât să continue să plătească pensii integrale angajaţilor din sectorul public, dar nu pune deoparte niciun fel de bani pentru aceasta, lăsând „plata facturii” pe seama viitorilor contribuabili. Cifrele oficiale ale Trezoreriei arată răspunderi asumate de 650 miliarde lire sterline, în timp ce unii experţi apreciază că, în realitate, această sumă se apropie de 1 trilion lire sterline. Ei arată că plata acestor sume ar putea dura până în 2085.

În acest context, Preşedintele Comisiei Europene, José Manuel BARROSO, a înfiinţat recent Grupul de Lucru pentru Pensii al Comisiei Europene, format din 5+3 comisari europeni şi asistat de Cabinetul Preşedintelui CE şi de Secretariatul General al CE. Scopul noului Grup de Lucru este de a dezvolta şi comunica o abordare la nivelul Uniunii Europene în domeniul pensiilor, pe baza liniei politice a Preşedintelui CE. Iniţiativa noului grup de lucru trebuie pusă în contextul strategiei „Europa 2020” şi al nevoii de consolidare fiscală, ţinând cont de provocările şi problemele create de îmbătrânirea populaţiei, de nevoia de incluziune socială, de asigurare a stabilităţii financiare şi a condiţiilor macroeconomice, precum şi de funcţionarea pieţei unice. Rămâne de văzut care vor fi soluţii propuse de acest grup şi câtă coeziune va aduce el sistemelor europene de pensii. Cât despre „Europa pensionară”... numai deceniile viitoare vor arăta dacă Golden Boomers vor fi avut înţelepciunea de a-şi asigura o pensie suficientă pentru a nu-şi sufoca urmaşii şi de nu-şi folosi forţa electorală pentru a transforma solidaritatea între generaţii într-o povară de nesuportat.

Acest articol este proprietatea Media XPRIMM si este protejat de legea drepturilor de autor.
In lipsa unui acord scris din partea Media XPRIMM, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol. Este necesara precizarea sursei si inserarea in mod vizibil a linkului articolului (Generaţia „aurită” sau despre necesitatea unei noi paradigme a pensiilor).

Comenteaza articolul

Nume*
Comentariu*
Pentru a valida comentariul, va rugam introduceti textul din imagine:

Ora de Risc

Cum arată perspectivele financiare pentru viitorii pensionari?

Alexandru CIUNCAN - Secretar General, APPA -Asociația Pentru Promovarea Asigurarilor
Ciprian LADUNCA - CFO, METROPOLITAN Life 
Sergiu Costache - Revista PRIMM Asigurari & Pensii


TOP Stiri 1asig

Revista PRIMM este realizata
cu sprijinul urmatoarelor companii
carora le multumim!